Pentru mine si poate si pentru tine

“Uneori nu mai ştiu de ce scriu, pentru ce scriu, pentru cine scriu. Nu sunt sigură că pentru cititori. Cred că noi scriem pentru trei sau patru prieteni pe care îi iubim şi care ne consideră puternici atunci când suntem slabi şi care nici nu bănuiec că printr-un singur cuvânt ar putea să ne distrugă. Uneori lovitura e atât de dură încât totul în jurul nostru devine confuz”.

Françoise Sagan

Pe post de La multi ani.

Trezit la 3 dimineata. Durere in gat. Sete. Cu un chef nebun de viata.

Incepem anul cu o nota invioratoare:

 

A trecut ceea ce era mai greu, sa inaintam cu zambetul pe buze, ochii razand, debordand energii pozitive si toate cele. Daca esti mai superstitios din fire, vezi ca mai sunt mai putin de 12 luni, nu le irosi cu persoanele gresite sau cu lucrurile gresite. Daca esti miserupist in legatura cu calendarul mayan, bucura-te si mai mult de aceste zile. 

Nu va mai pierdeti timpul cu nimicuri, ridicati-va de pe scaun, iesiti afara si mergeti sa simtiti ca traiti. 

Eu merg sa ma plimb in parc. 

Noaptea cu soare

Julie. Joi. 2:45 a.m.

Simteam ca jucam rolul secundar al unei piese cehoviene. Regia era perfecta. Si scenografia. Cine nu ar vrea sa vada un asemenea scenariu? Aveam narile inflamate de mirosul chinuitor al cianurei omogenizate cu var proaspat. Funia atarna sub greutatea prafului si a luminii stinghere a unui reflector paralizat. Soparele de pe fundal nu avea curajul sa lumineze in acele momente. Scartaitul scaunului din lemn putrezit domnea peste camera cu usi inchise, fara ferestre sau aerisire a fostului Cazino Victoria.

Zambea linistit, parca pentru prima oara in viata lui, desi parea sa fi trecut de curand printr-o experienta regurgitanta. Mi-am aprins o tigara. Trebuia sa ma calmez. Urma sa devin pionul principal al jocului. Chipul lui palid, feminin. Ochii injectati. Venele turbate de adrenalina. trageam din tigara din ce in ce mai repede. Deja simteam cum Vogue-urile nu ma mai satura. Trebuie sa schimb tigarile. Presiune. Agitatie. A trecut juma' de ora. Mi-am stins tigara. Imi ridic ochii din pamant pe ritmul marsului melodios al scaunului ce tocmai iti pierduse stabilitatea. A cazut. Spasme. Singurul lucru pe care-l face acum e sa atarne. Nici in ultima vreme nu facuse prea multe.

Miercuri. 6:30 p.m.

- Un scotch!

- Imediat.

Stateam la barul unui birt nerorocit la marginea Bucurestiului. Nu vroiam sa ma gaseasca nimeni. Primul meu pacient mort. Imi pasa? Nu-mi pasa? Nici eu nu stiu ce sa mai cred. Mereu am stiut ca nu sunt facuta pentru meseria asta. Ha-ha! Mai bine eram pompier. Acum mi-e dor de zilele cand lucram la Nottara. Drace!

- Ai o tigara? Doua pupile dilatete ma priveau disperate.Barbatul era imbracat intr-un costum elegant si sugruma manerele unei serviete. Mi-l imaginam imbracat in rochie. Da. Probabil era avocat.

- Da...sigur. O zi grea la munca, huh?

- Nu. Nu muncesc. Raspunse el sec. Ocazional repar ceasuri.

- Poftim.

- Multumesc. Ce maini frumoase...Esti artista?

- Am fost scenografa. Timpul trece, oamenii se schimba. Mi-am promis ca nu voi mai pune mana pe o pensula sau piciorul in vreun teatru.

- Pacat. Mare pacat. Asi fi avut nevoie de un fond.

- Un fond? Pentru ce?

- Pentru scena sinuciderii..

- Sinuciderii cui? Am intrebat eu taios, ca un crin in vena cava.

- A mea. Evident. Raspunse el, luand o gura din whiskey-ul meu. Tac. Tace. Tacem. Tacere.

Am inceput sa ma gandesc. Interesant tip. Probabil e vreun psihopat. Imi place. Tocmai am omorat un om. De ce nu l-asi ajuta si pe nebunul asta sa-si implineasca visul?

- Okay. El se holbeaza mirat la mine.

- Ce azuriu...!

- Ce azuriu?

- Ochii tai... Esti melancolica.

- De ce vrei sa te omori? Esti trist?

- Nu.

- Depresiv?

- Nu.

- Esti orfan? Ti-a murit toata familia?

- Nu.

- Cainele? Soacra?

- Nu.

- Ai o viata de rahat?

- Nu femeie nu! Deci ia zi te bagi?

- Ce vrei sa fac?

- Ar fi frumos sa fie o noapte cu soare. Poti face asta!

- Sa creez un soare?

- Da.

- Unde?

- Fostul Cazino Victoria. Maine la 2:115 a.m. Decorul sa fie pregatit inainte sa ajung.

- Bine. M-am trezit spunand fara sa gandesc. Omul avea nevoie de mine. Era ceva ciudat ce ma atragea la omul asta.

- E ceva ciudat ce ma atrage la tine. Spuse el.

Ce?! Parca asta am spus eu!

- Mirosul de lavanda sau flori de cires, nu-mi dau seama sigur, piele fina... Vine la mine, ma saruta pe frunte si pleaca inamandu-mi un bilet:

"Maine, ora 2:15 a.m. fostul Cazino Victoria. Nu-mi uita soarele."

Realizat in colaborare cu preapomenita Raluca Marinache. 20 septembrie 2011.

Plina de andrenalina, plina de energie, plina de inertie si lene, plina de entusiasm, plina de sictir, toate in acelasi timp. Ma confrunt zilnic, de 21 de ori pe zi cu aceasta dualitate, deseori denumita bipolaritate.

Imi place sa ma plang ca nu am timp sa-mi fac ordine in sifonier, dar la 3 noaptea cand am de terminat un proiect sau o lucrare pana a doua zi, fix de asta nu ma ocup. Pana si uitatul pe tavan pare mai fascinant.

Dar termin cu sifonierul. Termin si cu lucrarea. Si este sapte fara un sfert, intru mecanizat in dus, ies la fel de automat de acolo, mai trec inca 20 de minute care par o eternitate efemera, ies pe usa afara si ma izbeste aerul de dimineata aspru. Imi place, sau cel putin asta imi spun.

Ce asteptai la 4 si 21?

Aberez. Am voie.

Spaima zmeielor

1000 de strumfi gadilau piciorul lui Armand. Desi incercase sa puna in muscare membrul stang, calcand poeti refugiati in case de harti, ceva il retinu. Uita sa mearga, sa prinda plasa ingerilor din zbor. Uita sa stranga siretul la pantof, sa stinga seva bruta cu formol.

- Pledati toti nevinovati! Zise si soarbe din cafea procurorul parvenit.

- Nerusinatul! Prindeti-l! striga un gardian.

xxx

A doua zi, de dimineata unei fantasme varatice, Armand statea in camera lui fara sa miste vreun muschi. Privea, cu irisul patruns de pajisti albastre, spre iepurele ce alerga in jurul lui. Invartind globul oculardupa ariatia traiectoriei jivinei, sau scumpului animal de companie( cum considerati voi, dragi cititori…). Inregistra o considerabila crestere a ritmului cardiac, alergat de cai verzi prin jerba.

- Mi-e somn. Ma duc sa ma culc.

- Shhhh! Sa nu o trezim…

xxx

- Prapastia e prea mare. Nu poti sa sari!

- Ba da! Am aripi!

- Da, dar asta nu conteaza. Te prind uraganele viermilor noptii, iti reteaza aripile si gata! Intelegi?! Gata!

Pldoaria nu putea fi controlata constant, insa placile tectonice nu grohaiau. Ele maraiau zglobiu, impodobind a iernii jertfa dalba, impletita cu nori euforici.

- Basmul nu se termina copii, vine primavara! Spuse sulegatorul de cenusa.

xxx

- Te-ai armonizat cu mine!

- Sunt sceptic…

- Nu… nu! Tu te-ai armonizat cu mine!

- Mai incet, spuse sec si timpuriu tanarul. Ei nu stiu!

xxx

Cercetasii nu mai strabateau demult acele campuri intunecate de secara. Cunoscatorii stiu despre ce vorbesc. Ploaia nu mai cade! Ploaia… nu mai cade!

Poftim, acum v-am zis. M-ati dominat din punct de vedere al subconstientului sculptat din oase de peste inmormantate-n Sahara.

Vedeam lucruri, auzeam lucruri, dar nu. Nu! Nu eram nebuna. Un om nebun ar putea merge peste prapasti? Ar auzi glasul mamei plecate in vacanta, invocand-o noaptea in pat?

Nu prea cred.

Dar aici, s-a zis! Nu mai ploua si basta! Probabil va intrebati ce o sa fac. Nu? Am dreptate sau nu? Asa…

Da. Pai… ma sinucid.

xxx

Paradisul e aproape. O stiu. Si nu sunt moarta. Zac pe pleopele Callatisului si zambesc cu soare in palme. Nu ma tem. Si daca sunt ciori, ce? Ele imi spun ca o sa fie rau, dar stiti ceva? Nu va fi asa! Ati auzit, voi, zburatoarelor? Va inselati! Toate! Toti! Decupau litere de pe prima pagina a ziarului “Ziua”si stapaneau un zambet eviscerat.

- Taiati! Taiati! Mai dam o dubla.

xxx

Stiti ce au toate aceste povestioare reale in comun? Un tatuaj marinaresc, de condamnati la moarte ce manaca ciocolata.

xxx

- O doamne!

- Vedeti, aceasta hipnoza este foarte eficienta. Indruga castigatorul unui premiu uitat, se pare, chiar, istoric. De asemenea, probabil aceasta femeie are mintea varza.

- Domnule! Acela este un cadavru!

Si sunt zile in care nu mai simti nimic, esti ca o roca, devii robotizat, dar zile in care iti explodeaza sufletul din cauza amestecului naucitor de sentimente care iti inunda fiecare gand, fiecare privire; o sigura imagine, un singur cuvant reusind cateodata sa iste o avalansa de senzatii.

Mergand spre casa intr-o seara friguroasa, cautam o melodie care sa mearga cu atmosfera urbana a autobuzului care circula uimitor de calm si molcom. Si schimbam intruna, intrucat fiecare voce imi transmitea acelasi mesaj ca al unei foi veline. Am cautat piese specifice, care stiam ca au sa-mi straneasca cu siguranta ceva emotii. Nimic. In seara aceea, se oprise ceva in mine. Incepusem sa ma sperii, stiind ce inseamna acest semn, banuind ce se petrece in subconstientul meu. Nici visele mele nu fusesera prea subtile si au incercat sa ma atentioneze, insa nu le-am dat atentie.

Acum astept. Sa revina. Bataia.

Si uite asa incepe totul..